Ai trăit vreodată unul dintre acele momente rare în care timpul nu se oprește, ci pare doar să își țină respirația o clipă? Nu zgomotos, nu vizibil, ci într-un moment abia perceptibil, care se simte ca o ușoară atracție interioară, un impuls fin care te desprinde din fluxul obișnuit al zilei, ca și cum ceva din tine ar șopti: „Ai grijă. Asta e mai important decât pare.” Așa a început totul: fără spectacol, fără vreun fulger venit de nicăieri, doar o schimbare tăcută, aproape invizibilă, ca atunci când o cameră sună altfel sau o amintire luminează pentru o secundă mai intens decât de obicei.
Înainte să înțeleg ce se întâmplă, o liniște blândă s-a așezat peste mine, o atenție profundă care nu părea a fi a mea, ca și cum cineva nu ar fi oprit lumea, ci ar fi adus-o în claritate. Și, în acea tăcere ciudată, concentrată, m-am trezit într-un loc pe care îl cunoșteam, dar pe care nu-l văzusem niciodată așa: la malul unei mări care nu era reală, ci undeva între amintire și sentiment. Aerul vibra ușor, ca o muzică pe care o simți, nu o auzi, iar lumina era caldă, ca lumina unei lumânări care te ține treaz pentru că sufletul încă are ceva de spus.
Dintr-o dată am auzit pași lângă mine. M-am întors, dar nu era nimeni, doar o voce calmă, limpede, straniu de familiară. „Știi?”, mi-a spus, „Dumnezeu vorbește mai des decât crezi.” „Așa? Și unde, te rog?”, am întrebat, încă nesigură dacă nu cumva vorbeam cu mine însămi. Vocea a râs ușor, nu în glumă, ci ca cineva care știe că răspunsul îl porți deja în tine. „Uită-te.”
În fața mea au apărut oameni, nu trupuri, ci siluete de lumină: o prietenă care m-a îmbrățișat când totul era greu, un profesor al cărui cuvânt a cântărit mai mult decât știe, cineva care mi-a spus „O să reușești” fix în ziua în care aveam nevoie. Lumina lor se ridica în scântei către cer. „El vorbește prin ei”, spuse vocea, iar pentru prima dată gândul acesta nu mi s-a părut exagerat, ci firesc.
Scena s-a dizolvat ca o fotografie supraexpusa și m-am trezit într-o pădure. Copacii erau transparenți ca sticla, frunzele lor străluceau ca niște mini lumânări de Advent. „Frumos…”, am murmurat. „Așa vorbește și natura”, spuse vocea. „Așa vorbește și Dumnezeu.” „Prin copaci?”, am întrebat. „Prin tot ceea ce reușește să te facă să taci”, a răspuns. Și am simțit cum revin în mine momentele în care viața părea să se așeze: apusuri la mare, plimbări lungi în care pacea venea pe neașteptate, vântul care suna ca un răspuns la o întrebare nerostită.
Apoi totul s-a întunecat, nu înfricoșător, ci ca atunci când intri într-o sală de cinema. În mijloc plutea o lumină pulsând ca o inimă. „Asta e rugăciunea”, șopti vocea. „Și de ce arată ca un licurici pe prea multă cafea?”, am întrebat. Vocea a râs cald: „Pentru că o vezi mai des decât crezi, dar rareori o recunoști.” M-am apropiat de lumină și am simțit răspunsuri, nu în cuvinte, ci în pace. O pace care spunea: „Sunt aici.” Și, deși nu era o explicație, era suficiente.
Când am revenit la mare, imaginile s-au așezat în jurul meu ca un puzzle: oamenii, natura, rugăciunea. Toate fragmente ale anului meu. Iar în mijloc a apărut o singură lumânare. Flacăra ei era stabilă, caldă, incredibil de clară. „Ce înseamnă lumânarea asta?”, am întrebat. „Este Adventul”, spuse vocea. „Lumina care îți amintește de tot ceea ce ai trece cu vederea.” Lumânarea a strălucit mai puternic, nu orbitor, ci ca o înțelegere care vine abia după mult timp. „Eu am fost acolo”, spuse flacăra. „În momentele liniștite și în cele zgomotoase. Tot anul.”
Și atunci am știut: uneori Dumnezeu nu vorbește prin tunete sau foc, ci prin oamenii care ne văd, prin natura care ne oprește, prin rugăciunile pe care nu le terminăm. Iar acum, în Advent, șoapta aceasta devine puțin mai clară.