Dubla 6. Nimic nu mă poate deranja acum. Am un ceai fierbinte, e târziu tare, colega mea
doarme.
Afară e frig, nimeni nu țipă la miezul nopții când e frig, nu?
Mâine nu am nimic cu deadline, fara stres, termin asta de scris și, cum termin, mă și culc.
Dar.
Așa a fost și ieri. Și alaltăieri. Și săptămâna trecută, atunci cand m-am trezit mult prea
devreme ca să mă gândesc ce vreau să scriu acum. Ce pot să îți spun ție ca să înțelegi că…
nu știu, nu stiu cine sunt, unde sunt, dacă este bine sau rău, dar știu că, contează. Și e
absolut valabil și pentru tine!
Căutăm răspunsuri zi și noapte, de la dreapta la stânga și înapoi la dreapta. E o fugă
continuă între „da” și „nu”. Și dacă spui „nu știu”, parcă trebuie să te oprești, să recalculezi și
să încerci să te scuzi, ca și cum nu ar fi posibil într-o lume normală să spui: „nu știu.”
Iar eu… nu pot spune „nu știu” cu voce tare, deși fix asta fac acum: stau în fața laptopului de
săptămâni bune și încerc să-ți transmit ceva, orice.
Dar știi ceva?
Eu chiar nu știu.
Nu știu dacă e bine sau rău, dacă e târziu sau prea devreme. Dacă vei înțelege mesajul ăsta
așa cum mi-l spun eu în cap acum. Nu știu.
Și, sincer, cred că nici nu o să știu vreodată 100% tot. Pentru că asta e frumusețea jocului:
să accepți că « da-ul » și « nu-ul » pot exista în același timp. Și că rolul meu aici nu e să aflu
totul dinainte, ci să trăiesc diferența dintre ele.
Dumnezeu nu ne promite că vom înțelege totul, ci că El ne păzește inima chiar și atunci
când mintea pur si simplu nu știe. „Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va
păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.” (Filipeni 4:7)
Poate asta e partea cea mai interesantă: că ne întâlnim după luni întregi și, dintr-un simplu
„nu știu”, tu îmi spui că acum știi ceva nou. Că ți s-a întâmplat ceva. Că ceva s-a schimbat.
Dar la fel de bine ai putea să ai un alt „nu știu” de explorat, iar eu o să aștept povestea aia
data viitoare când ne vedem.
Poate de asta întrebăm mereu: „Hei, ce mai faci?” , ca să aflăm ce știi azi și nu știai ieri, și
ce nu știi azi, dar vei ști mâine.
Hai să nu mai știm nimic o vreme.
Să vedem cine află mai mult din „nu știu”-urile noastre.
E mai interesant să descoperim împreună decât să știm totul din prima. Poate dacă aș fi
știut totul, aș fi scris alt text, cu alt titlu, si alt ton. Dar, sinceră să fiu… în scenariul ăla chiar
nu știu ce aș fi făcut.
Și vezi? Tot aici ajung: la „nu știu”.
Dar e un „nu știu” care, în seara asta liniștită, cu ceai cald și frig afară, parcă nici nu trebuie
rezolvat.
Și poate că tocmai asta înseamnă al treilea Advent: să gasim o bucurie mică chiar în mijlocul
tuturor ‘nu știu’-urilor noastre. O bucurie care nu vine după ce ai răspunsuri, ci chiar în timp
ce le cauți.