Este ora 6 dimineața. Alarma sună, iar în cameră este frig. Pentru câteva secunde mă gândesc să mai rămân în pat, dar știu că nu am de ales. Trebuie să mă dau jos și să mă pregătesc pentru școală. Este deja ora 7 și, în 15 minute, trebuie să plec de acasă ca să ajung la timp. Îmi iau geaca și geanta și ies din casă împreună cu tata. Ajungem la mașină și plecăm.
Traficul din oraș este groaznic, iar drumul pare mai lung ca de obicei. Frustrarea își face apariția, iar gândurile îmi fug deja la tot ce urmează peste zi. Într-un final ajung la școală. La ora 8 fix încep orele. Îmi este somn și încerc din răsputeri să nu adorm. Prima oră trece greu, parcă fiecare minut se scurge mai lent. Când vine pauza, în clasă se face hărmălaie, dar nici acest moment nu aduce odihnă. Restul orelor trec relativ repede, fără să-mi dau seama când se face deja ora 3.
La ora 3 ies de la școală și trebuie să mă grăbesc să ajung în stație ca să prind autobuzul. Autobuzul este plin de oameni; stăm umăr la umăr, fiecare cu gândurile lui, fiecare obosit. Până la stația la care trebuie să cobor mai este drum lung. După 40 de minute cobor din autobuz și mai am o bucată de parcurs până acasă. La o oră după ce am terminat școala ajung, în sfârșit, acasă.
Trebuie să-mi fac repede de mâncare, pentru că urmează o altă activitate. Nici nu apuc să mă odihnesc, pentru că la ora 4:30 am meditații. Tema nu este făcută, așa că încerc să o rezolv pe fugă, în timp ce mănânc. Sunt obosită, iar corpul meu simte din plin ritmul alert al zilei. La ora 4:20 plec din nou de acasă. Termin meditațiile la 6:30 și merg cu autobuzul spre casă. Drumul pare din nou interminabil. La ora 8 ajung, într-un final, acasă.
Nu mai am chef de nimic. Îi salut pe mama și pe tata, schimbăm câteva cuvinte, dar simt că nu am energia necesară să stau cu ei. Mă duc în camera mea să îmi fac temele. Este deja ora 10 seara. Intru la duș, mă spăl pe dinți, mă schimb în pijama și sunt gata să mă pun la somn. Mâine reiau același lucru, același program care pare că nu se mai termină.
Mâine vreau să…
Nu. Nu pot. Nu am timp.
Programul se repetă zi de zi, iar oboseala se adună nu doar fizic, ci și psihic. Problemele și lucrurile de rezolvat se strâng, iar eu continui să spun că le voi face „altădată”. Între școală, teme, antrenamente și responsabilități, uit să îmi fac timp pentru cei dragi și pentru mine însămi.
Când citeam din Biblie, mi-a sărit în ochi Psalmul 90:12, care spune:
„Învață-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă.”
Acest verset îmi amintește că timpul nu este infinit și că fiecare zi este un dar. A „număra zilele” nu înseamnă să trăiesc cu frică, ci să devin conștientă de cât de prețios este fiecare moment. O inimă înțeleaptă este aceea care știe când să muncească, dar și când să se oprească; când să îndeplinească obligații, dar și când să fie prezentă lângă familie, chiar și pentru câteva minute.
De multe ori spunem că „nu avem timp”, dar, de fapt, timpul îl avem. Doar că îl umplem cu lucruri și uităm de oameni. Psalmul 90:12 ne arată că trebuie să facem alegeri mai bune, să nu lăsăm zilele să treacă fără sens și fără iubire, pentru că ceea ce rămâne la final nu sunt temele sau programul încărcat, ci momentele petrecute cu cei dragi.
Când am timp să stau și eu cu familia mea, măcar o oră, fără să am ceva de făcut?
Poate nu atunci când programul este gol, ci atunci când aleg să pun oamenii înaintea lucrurilor și să opresc, măcar pentru puțin timp, acest ritm obositor.
Și despre asta cred eu că este al patrulea Advent: despre iubire, despre apropiere și despre a fi prezent. Crăciunul se apropie și ne amintește că, dincolo de graba zilnică, avem nevoie unii de alții. Timpul nostru este limitat, iar aceste momente mici, sunt cele care contează cel mai mult. Ele sunt cele care ne țin la suprafață și ne dau puterea să mergem mai departe.