“Cuvântul Tău este o lampă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea.”
– Psalmul 119:105
Mă îmbrac în grabă. Îmi iau haina, arunc pe mine fularul, dau să ies pe ușă și în spate aud un zornăit, cheile îmi cad pe jos. Mă întorc rapid să le ridic, dar în neatenția mea lovesc vaza mea preferată. Cade, se lovește de podea și se face bucăți. Nu am timp să strâng. Sunt deja în întârziere.
Îmi pun geaca din nou pe mine și mă grăbesc spre ieșire, dar, ca într-un film prost, clanța ușii îmi agață mâneca și simt cum un nod mi se urcă în gât. Inspir adânc, dar nervii îmi stau pe umeri. O iau la fugă, copleșit de gânduri, grăbit și egoist, convins că tocmai mie trebuia să mi se întâmple asta, fix astăzi, când ziua e atât de importantă pentru mine.
Ajung în stație. Acolo unde ar trebui să apară autobuzul, nu vine nimic. Piciorul îmi bate nervos asfaltul, când mă uit la telefon, când la ceas. Parcă timpul se scurge mai încet ca oricând.
Ridic privirea pentru o clipă. Pe partea cealaltă a drumului văd un bătrânel: cărunt, cu barba albă, cu o privire rătăcită. Pare pierdut. Poate are nevoie de ajutor. Poate caută o direcție.
„Să-l ajute altcineva”, îmi spun. „Eu sunt în întârziere.”
Dar autobuzul tot nu vine. Și atunci, fără voia mea, picioarele îmi pornesc singure. Trec strada, încă în grabă, cu intenția de a-l întreba dacă e bine. Nu apuc să deschid gura, că bătrânelul îmi ia vorba înainte:
„Tinere, mi-ai văzut cumva căciula?”
O întrebare ciudată, mai ales venită de la un necunoscut, într-o dimineață rece de Decembrie. În mintea mea murmur:
„Halal, am dat de cel mai zăpăcit moș … Asta îmi mai lipsea.”
Îi răspund totuși:
„Nu, eu doar am observat că …”
Nu termin bine propoziția.
„Nu-i problemă, tinere. Căciuli se fac mereu. Deși … nu se mai fac ca altădată, cu timp și răbdare. Azi toți sunt grăbiți, iar rezultatul e pe măsură.”
Mă privește pătrunzător, de parcă mă cunoștea de o viață. Încerc să mă scuz:
„Dacă totuși aveți nevoie de ajutor … eu chiar trebuie să plec, sunt în întârziere.”
„ȘTIU. Mi-am amintit unde e caciula. Haide, haide!”
Și, surprinzător, mă prinde de mână și mă trage pe aleea care duce spre parc. Mă las condus fără să înțeleg de ce. Pe măsură ce înaintăm, zgomotul orașului se estompează. Intrăm în parc, iar aerul rece mă lovește în obraji ca o trezire. Mă surprind mergând în ritmul lui, un ritm lent, aproape enervant pentru graba mea.
„Unde mergem?” întreb, mai mult din reflex.
„Nu departe, tinere, căciula e pe aici pe undeva.”
Ne oprim lângă o bancă acoperită de frunze. Bătrânelul se apleacă, ridică o căciulă groasă, de lână, o scutură și și-o pune pe cap cu o grijă aproape sfântă.
„Vezi? Totul e acolo unde trebuie să fie. Numai că noi uităm să ne oprim și să ne uităm”
Rămân tăcut. Mă simt văzut. Înțeles. Descoperit.
„Ai avut o dimineață grea. Pașii tăi strigau.”
„Cum știți…?”
„Când mergi singur, pașii bat fără direcție. Când mergi cu Dumnezeu, pașii se liniștesc. Și chiar dacă te grăbești, în inima ta rămâne pacea.”
Rămân fără cuvinte.
El își ridică privirea spre cer, apoi rostește încet, aproape ca o rugăciune.
„Cuvântul Tău este o lampă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea.”
Lumina rece a dimineții parcă se schimbă. O simt altfel. Mai caldă. Mai adevărată.
„Tinere, ai pornit azi la drum fără lumină. De aceea te-ai împiedicat. Aprinde lumina înainte să mergi”
Apoi își ridică ușor căciula într-un salut scurt.
„Acum ai lumină. Mergi.”
Și, ca într-o clipă, dispare printre copaci. Rămân tăcut, fără cuvinte. Uit chiar și de graba mea, totul devine brusc o banalitate. Simt doar o liniște adâncă, ca și cum tocmai ce m-am plimbat alături de Dumnezeu. .
În agitația zilelor noastre, uităm de multe ori să ne luăm cu noi ce e mai important: liniștea, lumina și prezența lui Dumnezeu. Adventul ne invită la o oprire. La o respirație adâncă. La o plimbare cu Dumnezeu, asemenea unui prieten care cunoaște drumul mai bine decât noi.
Atunci când aprindem lumina Lui înainte să plecăm, când îi facem loc în pașii noștri și în graba noastră, chiar și cele mai haotice zile capătă sens.
Adventul este începutul acestei plimbări.
Iar lumina Lui este lampă pentru pașii noștri.